Regizor : Damien Chazelle

Scenarist :  Damien Chazelle

Gen : Drama/Musical

Timp : 82 min

Aer retro, note de jazz, emotie, expresivitate sunt doar cateva din caracteristicile filmului “Guy and Madeline on a Park Bench”. Se situeaza undeva intre granitele unui musical si unui film frantuzesc.

Este cel de-al doilea film redat alb-negru care m-a impresionat terbil de mult (primul fiind “Persona”). Mai mult de atat, cred ca un film astfel conceput ofera mai mult decat cel facut color. Pe mine ma determina sa-mi canalizez atentia spre simboluri, fetele personajelor, contur si gesturi. Am tot timpul necesar sa observ reactii si body-language-ul personajelor care – in filmul acesta- fac totul, despre asta fiind vorba. Se vede clar cum camera imbratiseaza privirile si mimica fetelor. Mai mult am observat cum ochii actorilor au exprimat mai mult decat interpretarea actoriceasca. Absolut totul mi-a parut real, nicidecum o creatie cinematografica. Cred ca daca indrazneam sa ma ridic din pat, paseam in fata camerei (atat de real mi s-a parut).

Nu am nici cea mai mica intentie de a va reda, nici macar pe scurt, actiunea filmului(titlul spune prea mult, cred eu). Este o insiruire a portretelor, chiar daca altii ar spune ca este plictisitor, dar vreau sa subliniez faptul ca nu este un film pentru toata lumea.

Inca un detaliu ce mi-a atras atentia: vezi numai fete angelice de o frumusete extreme de simpla si pura, nimic sofisticat sau fals. Replici putine, gesturi indeajuns incat sa imbratisezi povestea. Indraznesc sa numesc filmul chiar un documentar al gesturilor si detaliilor.

Muzica de departe cucereste si imbraca filmul intr-un stil retro frantuzesc, redand pasiune (eu chiar am vazut pasiune). Versuri compuse de Chazelle apar in decursul filmului, trompeta lui Guy rapeste melodia “I lost my heart in Cincinnati”. Fred Astaire canta “Love in the fall” dansand in acelasi timp pe pasi de step alaturi de ceilalti tineri. Madeline este surprinsa de camera, plimbandu-se singura, bucurandu-se de simplitatea vietii cantand.

Ma opresc, nu mai vreau sa dezvalui nimic, pentru ca simt: cu cat explic mai mult, cu atat fur filmul dintr-o posibila vizionare a voastra.