Tag Archive: House of Este


Imitation of life (1959)

Regizor : Douglas Sirk

Scenarist : Eleanore Griffin

Gen : Drama

Timp : 125 min

Unul dintre cele mai bune filme ale lui Douglas Sirk, laudat de critici si fani, o adevarata capodopera al anilor ’59-’60.

Reda relatia a doua mame si a fiicelor acestora  care se destrama treptat din cauza divergentelor create de ambitii materiale. Un alt subiect bine conturat este rasismul si frica/rusinea de a-ti accepta originea si locul din care  provii.

Actrita Lora Meredith ( Lana Turner ) ii ofera slujba unei femei de culoare Annie JohnsonJuanita Moore ). Intre fiicele acestora se naste o relatie puternica de prietenie, insa uneori devine tensionata din cauza reactiilor de gelozie ale Sarahei Jane ( Susan Kohner ), rusinata de faptul ca mama ei este o femeie de culoare. In acest timp Lora Meredith devine o actrita faimoasa, un Broadway star, fapt ce o indeparteaza de fiica sa, Susie ( Sandra Dee ) , alegand sa se dedice mai mult faimei, copertilor de reviste si filmelor.

Cele doua teme : faima si dorinta de a ascunde trecutul sunt redate realist astfel incat , in ciuda trecerii timpului si schimbarii publicului, reuseste  sa aiba acelasi impact asupra emotiilor unui om. Este acel gen de film care instiga emotiile, nu intelectul.

Imi place cum este filmat . Seamana cu benzile desenate. Culorile sunt puternice, conturand astfel foarte bine personajele si emotiile acestora si implicarea sentimentala. Artificiul pe care il foloseste Douglas Sirk, cel cu oglinzile, iar are o nota distincta si originala, incercand astfel sa sublinieze si sa redea intr-un mod obiectiv personajul si caracterul acestuia. Imi place cum filmeaza o scena in care personajul este oglindit, astfel tu ai posibilitatea de a-l vedea din toate unghiurile.

Nu stiu exact de ce, dar filmul putea fi mai lung, dupa parerea mea. Ca si creatie cinematografica mi se pare impecabil, mai ales pentru anii ’59, insa parca e ceva taiat , pentru ca la un moment dat mi se pare cum Douglas sare peste niste scene care din nou, consider eu, ar fi fost relevante filmului. Un exemplu ar fi momentul in care Sarah Jane pleaca de acasa – mi se pare ca ar fi scene taiate. Oricum nu am de unde sti, dar am senzatia ca am dreptate. Chiar daca ar fi asa, totusi e redat foarte bine.

Si totusi : Annie: How do you tell a child that she was born to be hurt?

E un film ce il recomand.

Vizionare placuta!

Advertisements

Dexter

Frumos, mi-a placut.Si interesant faptul ca in sezonul acesta clar vom avea de a face cu subiectul : Crezi in Dumnezeu sau nu? Exista? In ce crezi? Dexter crede? Clar nu! Este pus intr-o situatie tipica a caracterului al carui personaj il interpreteaza. Un om al carui credinta in Divinitate este clar nula. Dar de ce? Pentru ca evolutia omului cu denumirea Dexter (pentru ca a evoluat extrem de mult din primul episod pana acum) a dat forma intrebarilor si raspunsurilor ce l-au pozitionat pe un loc din care spune clar” It makes no sense”, “those kind of things”. De la inceput a fost evident faptul ca nu este un tip limitat si ca dedica timpul sau analizand si punandu-si intrebari, gasind raspunsuri in fiecare episod.In nici un caz nu ma asteptam sa fie fiinta credincioasa care sa se plaseze in acel standard pe care ar trebui sa-l aiba un om care crede in existenta Divinitatii.

Totusi, chiar daca mi-a placut..ma intreb daca era necesar sa-l punem si pe Dexter in conflict cu Dumnezeu, asa cum a fost si House la un moment dat si multi altii. Nu vreau sa cred ca va fi si ultimul sezon . De obicei cam asta se intampla(daca apelam la ideea si subiectul asta, eu as intelege : hai sa mai facem un sezon) ..cel putin asa prevad eu.Sunt curioasa daca vine cu intrebari intersante si cu probleme noi. Asta l-ar putea diferentia de ceilalti.

Persona (1966)


Regizor: Ingmar Bergman     

Scenarist: Ingmar Bergman

Genul : Drama

Durata: 85 min

O poveste cu un fir epic extrem de simplu. Actrita Elizabeth Volger a incetat sa vorbeasca, pare sa rupa orice legatura cu societatea, refuza a vorbi cu oricine. Aceasta este trimisa la spital si data in grija unei asistente pe nume Alma. Dupa un timp , doctorul cosidera ca locul acesteia nu este deloc in spital, drept pentru care este trimisa in grija aceleasi asistente la casa pe care actrita o are pe malul marii. Din acel moment filmul cu adevarat incepe, cortina se ridica si ai ocazia sa privesti o creatie unica ce iti da senzatia ca traiesti o proprie experienta.

Imagini marcante domina intreg filmul, inca de la inceput pana in ultimul moment. Tablouri, fiecare avand propria semnificatie. Un exemplu de tablou marcant ar fi scena in care Alma se destainuie lui Elizabeth, totul petrecandu-se in dormitorul actritei. Filmul este imbratisat de umbre (ulterior am descoperit ca fiind un trade-mark al regizorului Berman). Cele doua femei par sa imparta experiente , la un moment dat lasand impresia unui schimb de personalitati. Chiar daca intreg filmul este condus de Alma si de povestirile acesteia, Elizabeth exprima experienta prin expresia fetei si privirea foarte expresiva.

Tablouri de imagini ce reusesc a ne capta atentia, m-au facut sa ma gandesc la operele marilor pictori renascentisti, in care putem destinge feminitate si frumusete prin simplitatea unor trasaturi si acuratetea creatiei in sine. Notiunea de simplu denota : clasic , calitate , regasire , viata in adevarata ei valoare nepatata de preconceptii si idei.

Din punctul meu de vedere, Bergman doreste prin film sa ne redea fiecaruia o experienta personala. Este un film ce se vrea vizionat nu doar o data. Tocmai prin complexitatea sa , filmul de fiecare data vizionat naste in spectator noi concetii si intrebari pe care nu le-a avut inainte.

Cele doua personaje se completeaza unul pe celalalt. Cred ca unul fara prezenta celui de-al doilea nu ar fi descoperit si starnit in spectator intriga  -pe care consider ca Bergman a dorit-o, si anume: nu poti deslusi o persoana, oricat de mult ai incerca si ai cunoaste-o.

Un alt punct forte ale acestei creatii sta in misterul creat, faptul ca Bergman nu ne ajuta deloc in a deslusi filmul de la baza. Intreaga actiune din casa de pe plaja nu stim daca s-a intamplat cu adevarat sau este un vis al Almei. Mai mult : aparitia lui Elizabeth in camera Almei , nu stim su siguranta daca a existat, chiar daca Elizabeth are un raspuns la aceasta intrebare, ulterior pusa de Alma.

Asemanarea celor doua actrite nu cred ca a fost intamplatoare, ba chiar mai mult Bergman , consider ca a vrut sa contureze o personalitate complexa al unui singur om. In cazul de fata, Alma preia identitatea lui Elizabeth, insa nu stim daca si-o recupereaza. Un indiciu pe care l-am observat chiar de la inceputul filmului- scena de la inceput in care Alma este singura in camera ei, punandu-si intrebari simple, dar filosofice ale vietii- m-a condus spre sentimentul de admiratie(si poate mai mult) al Almei fata de Elizabeth.In aceasta scena Alma se autosugestioneaza, repetand prezentul din viata ei considerandu-l perfect in pozitia ei, concepandu-l ca pe  o dorinta ulterior indeplinita.Personal aceasta repetare imi da senzatia de o posibila frustrare, si anume ca Alma si-ar fi dorit viata actritei.

Mai mult de atat, impactul filmului asupra mea a fost redat de faptul ca este o creatie realizata alb-negru, fapt ce te ajuta (subconstient) sa iti focalizezi atentia spre esenta.Diferenta intre esenta si aparenta sta in imagini deasemenea, si anume imaginile sunt predominate de contur si nu de imaginea in sine. Nota unei usoare claritati este predominata de conturul puternic si umbre.

In ceea ce ma priveste, acest film mi-a creat semne de intrebare referitor la omul din noi si masca pe care o purtam.Este acea garda pe care o ridicam pentru a ne proteja propriile temeri si nesiguranta, frustrari si frica de a ne lasa cunoscuti de altii cu adevarat, teama de a fi judecati. Un exemplu in film care subliniaza aceasta ideea este momentul in care Alma citeste scrisoarea pe care Elizabeth o scrie caracterizand-o pe Alma. Aceasta se simte tradata si realizeaza cum tot timpul petrecut alaturi de actrita a fost o perioada de analiza asupra caracterului ei, o analiza pe care ulterior Elizabeth o expune in scrisoare.

In concluzie, Bergam, apeland la arta cinematografica , doreste in aceasta creatie sa analizeze atat omul  ca si fiinta  individuala , cat si in relatie cu alti indivizi. Este un studiu, insa redat in note artistice, astfel incat sa ne puna in contact cu propriile sentimente la finalul vizionarii filmului.